Gusa fiarta cu boia

Nu. Nu este de regim. Asta o spun eu, fara sa am vreun studiu, vreun curs ori vreo scoala in nutritie, in alimentatie, farmacie, biologie, chimie, genetica ori medicina. Chiar si asa, cred ca cei din jur mi-au trasat, de-a lungul timpului, niste linii destul de clare legate de ceea ce bagam in gura, reguli care mi-au intrat, fara sa vreau neaparat, bine de tot in cap. Asadar, gusa de porc are grasime si are si carne, oarecum intercalate, oarecum mega-super-extra-giga-delicioase, daca delicios ar suporta grade de comparatie. Asta, adica grasimea, in viziunea preotilor contemporani ai bisericii alimentatiei sanatoase, face rau la orice. E necaz mare pentru ficat, e dezastru pentru bila, e catastrofa pentru vasele de singe. Mori, faci infarct, ti se opreste pofta de viata din cauza poftei de mincare.

Bun. Acestea fiind precizate, eu zic sa continuam impreuna noi, cei curajosi, noi, cei fara teama de moarte.

Mama mea facea asemenea bunatate. E drept, nu facea zilnic sau saptaminal si nici macar lunar, dar de Paste si de Craciun parca tot o gaseai pe masa. Primavara alaturi de niste ceapa verde, iarna linga niste muraturi ce-ti taiau greata si te faceau sa poti minca portie dubla. De cind mama s-a dus sa gateasca pe vesnicele si inverzitele plaiuri ale vinatorii iar noi, eu si sora mea, am crescut si ne-am facut familiile noastre n-am mai mincat gusa d’asta decit ocazional, facuta de tata, cu nimic mai prejos la gust. Gusa, nu tata. :) Ei bine, dupa ani si ani, nu stiu ce s-a intimplat ca anul asta, cam dupa Paste si nu inainte, m-a apucat o pofta de zile mari. L-am sunat pe tata, l-am intrebat ce si cum sa iau, ce si cum se face, am bagat cautari pe google si am citit nenumarate retete pe net. Si zic nenumarate nu pentru ca ar fi fost exagerat de multe, ci pentru ca nu le-am numarat. :) In fine, m-am hotarit sa fac. Am cautat cam prin mai-iunie gusa cruda prin piata, dar n-am vazut nicaieri si nici n-am intrebat, de parca toti porcii aia din Obor, transati frumos in galantarele macelarilor, au fost campioni la alergat si n-aveau pic de gusa. Lenosul-sef ce zace in mine a rasuflat parca usurat: “Incercai, dar nu putui”. Si cam asta a fost totul. Pina zilele trecute.

Nu stiu daca ma uitam la “Vocea Romaniei” si l-am vazut pe Brenciu, nu tin minte daca nu cumva l-am vazut pe Ponta la televizor ori am zarit, in timp ce schimbam programele, fata fostului poet national – Paunescu, cert este ca brusc, deodata si pe neasteptate mi-am amintit de GUSA. Nu de Gusa ala de la Realitatea, ci de gusa de porc fiarta, cu usturoi si boia. A venit ziua de simbata, am urcat din nou etajul din Obor, am intrebat macelarul, am luat trei bucati de un kil sase sute in total si m-am pus pe treaba.

Am spalat gusa bine. Am tamponat-o si uscat-o cu niste servetele de bucatarie. Am sarat-o cu sare mare si am lasat-o sa se odihneasca o tira. Ast timp am pus oala mare cu apa la fiert. Cind o-nceput a bolborosi, am aruncat inauntru o mina de boabe negre de piper si vreo sase foi de dafin si am scufundat submarinele cu grija. Acolo le-am lasat, in pace, caci m-am gindit ca nici Moby Dick nu s-a declarat tocmai multumita de insistentele capitanului Ahab de a o scoate din apele dumisale. Am asteptat ca pescarul insetat, intepind cu o furculita in lipsa de harpon, din jumatate in jumatate de ora, bucatile ce se scaldau fericite in apa fierbinte, la foc mic, ca niste finlandezi la sauna. Cam de trei ori s-a intimplat verificarea caci, cam la o ora si jumatate, furculita a lasat de inteles ca intra si neinvitata. Atunci am oprit focul si am tras oala deoparte. Daca nu m-as fi lasat de fumat si daca as fi avut si un pretenar alaturi, cred ca as fi fumat vreo trei-patru tigari si as fi baut o bere jumate pina sa ma intorc la gusa ce se racea treptat. Am aruncat intr-o cana citeva lingurite de boia – nu stiu daca au fost cinci sau sase, am presarat fara zgircenie si niste piper si am adaugat aproape doua capatini de usturoi zdrobit la unealta de zdrobit catei, aia cu gauri. Am inceput a amesteca, subtiind amestecul cu cite o lingura din zeama in care a fiert gusa. Cind mi s-a parut mie ca e nici prea, nici foarte, potrivit de gros si indeajuns de subtire, am scos bucatile de gusa pe farfurie si am inceput sa le imbrac in maglavaisul rosu si aromat. Apoi, le-am virit iute si abil la frigider. 

De gustat am gustat abia a doua zi, cind Simo a si bagat doua daraburi din minune la congelator. Cu masline crete de la turcul de la etajul din hala noua din Obor, cu cas sarat de la sibienii de la acelasi etaj, cu rosii de sera, dulci si bune, de la domnisoara ce zimbeste si da buna ziua la parterul aceleiasi hale, cu vreo doo stample de rachie aburinda de rece, feliutele mele de gusa cu usturoi si boia m-au muiat si au facut cu mine cam ce facea emblema aia insigna din pieptul lui Picard: m-au dus in timp vreo 25 de anisori, pe vremea cind nu beam tuica, dar cind mama traia si facea o gusa atit de buna ca se topea in gura, asa cum mi se topesc mie azi toate invatamintele si sfaturile celor ce vorbesc de Omega 3 si 6, de grasimi bune si rele, de carbohidrati si calorii. Poate ca, intr-o buna zi, am sa plec si eu la vinatoare de bizoni suculenti sau la cules de rucola proaspata, cu roua prelingindu-se incet pe gitu-i verde, si poate ca unii vor suspina indurerati ca as mai fi putut ramine. Dar, daca e sa aleg intre a mai face sau nu aceasta calatorie in timp si intre a zimbi cu patratele palide printre seminte, iaurtel cu 0,1 si dieta Dukan cu influente de migdale din regimul raw-vegan, sa moara Veta ca tot la gusa mea fiarta cu usturoi si boia ramin! Punct.

P.S. Poate in amestecul de boia, piper si usturoi mai trebuia si nitica sare grunjoasa. Asta ca sa stiti ca nu trebuie sa va fie teama de sare.

Enjoy!